Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dantela poeziei vizionare

        de Gabriela Gheorghişor

Pentru Ion Mureşan, cel din Cartea de iarnă şi Poemul care nu poate fi înţeles, ba chiar şi din Cântec-ul negru al Cărţii Alcool, poezia apare drept o forţă demonică şi agresivă („Cu viclenie s-a năpustit frumuseţea asupra mea/ ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea asupra mea” – Splendidele grădini ale aurului din Cartea de iarnă), iar vocaţia poetică este resimţită, deopotrivă, ca privilegiu şi blestem, ca binecuvântare şi damnare. Al. Cistelecan o numea „o iluminare spasmatică, o criză de extaz suplicial” („Evenimentul liric al deceniului”, în Al doilea top, Editura Aula, 2004).

Prin poemul inaugural din Introducere în poezie (Charmides, 2023), Ion Mureşan pare că a îmblânzit relaţia tensionată, torturantă cu poezia („viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşinaţilor!” – Viaţă distrusă de poezie din Poemul care nu poate fi înţeles). Poetul nu se mai revelează ca o victimă exaltată a acestui mysterium tremendum, ci trăieşte o stare de beatitudine transfiguratoare: „Eu, când scriu o poezie,/ nu mai sunt un om slab şi de nimic./ Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./(…)/ Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare şi,/ în braţe cu un buchet mare de flori/ şi o păpuşă cu faţa veselă,/ pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colţul străzii./ Pe drum întâlnesc mai mulţi oameni./ Ei mă salută cu compasiune./ – Viaţa are părţile ei luminoase – le spun./ Rugaţi-vă!” (Eu când scriu o poezie). Paiaţa din Minunata plutire are acum un chip prietenos, bonom, iar poezia devine tonică, o energie luminoasă, care fortifică şi curăţeşte fiinţa, punând-o pe calea sfinţeniei, a mântuirii. Volumul nu confirmă, totuşi, o răsturnare completă de perspectivă, dar este, ca şi Cartea Alcool, mai puţin întunecat, inclusiv gravurile lui Mircia Dumitrescu îl arată pe Ion Mureşan atât în negru, cât şi în alb, ca o natură ambivalentă, gravă şi ludică, tenebroasă şi joculară. De altfel, latura histrionică era mărturisită încă din Cartea de iarnă: „jucându-mi ochii uscaţi ca lemnul unui copac trăsnit/ la complicate şi elegante ceremonii râd în hohote/ şi recit cântecele stupide” (Splendidele grădini ale aurului).

Ion Mureşan, azi reprezentant de seamă al optzecismului, a fost considerat, de la debutul din 1981, un poet vizionar, din stirpea lui Arthur Rimbaud (Nicolae Manolescu, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Perian), dar şi un neoexpresionist, cu influenţe din Georg Trakl (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Odată cu apariţia celui de-al doilea volum, Poemul care nu poate fi înţeles (1993), Al. Cistelecan, pentru care Ion Mureşan este cel mai mare poet al generaţiei ’80, îl aşeza definitiv în ograda expresionismului: „Premisele expresionismului său sunt puse odată pentru totdeauna: un angajament disperat în rostirea versului, o responsabilitate de mărturie definitivă a poeziei şi o imaginaţie violentă, care vorbeşte îndată în limba ardentă a viziunii” („Evenimentul liric al deceniului”, în Al doilea top). În Cartea Alcool, din 2010, se insinuează însă, vizibil, o blazare alexandrină, tipică postmodernismului, cu elemente de poetică lunedistă (cântecele lejere, intertextualitate, jocuri tehnice, de limbaj şi prozodie). Sau poate că Mureşan făcea demonstraţii de versatilitate/ virtuozitate poetică pentru cei care acuzaseră de obsolescenţă direcţia neoexpresionistă din poezia optzecistă (de pildă, Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc).

Cu destul de puţine excepţii, Ion Mureşan rămâne, şi în Introducere în poezie, un halucinat metafizic, mai ales în textele ample, desfăşurări epice în versuri sau în proză, cu tentă parabolică, fantasmatic-suprarealiste, oniricul fiind, deseori, denudat ca pattern constructiv. Poemul omonim al volumului, Introducere în poezie, este o artă poetică anti-realistă (nu în sens platonician, ci al curentului literar-artistic), plină de umor. Împlinirea poeziei stă tocmai în receptarea participativă, în colaborarea cu cititorul, care imaginează spaţiile goale, părţile lipsă, ca într-un puzzle. Numai că nevasta-personaj, de la un punct încolo, citeşte poemul, în care viziunile capătă carnalitate, în grilă îngust biografistă, de unde şi gelozia, reproşul şi părăsirea: „«Iar mie mi-ai spus scurt că e o viziune, o imagine, că dimineaţa, că pe balcon…Atât. Restul mi l-ai ascuns. Părţile frumoase ai vrut să le păstrezi ca să le spui doar curvelor tale!». Şi, din uşă, întoarce capul: «Du-te dracului cu poeziile tale cu tot!»”. Pentru poet, vedeniile au consistenţă ontologică, iar numele/ cuvintele, precum în teoria cratylistă, sunt aidoma lucrurilor şi fenomenelor (Dimineaţa) sau creează, demiurgic, realităţi (Poem pentru un singur cititor). Vederea interioară (eminescianul ochi deşteptat înlăuntru, vizionar) ajunge la prototip (Ideea platoniciană) (Copilul cu două capete), iar poezia este un ouroboros, un univers autonom, suficient sieşi (Poem rău). Somnul, mai precis, visul reprezint㠄motorul” (Poem cu tractor) care pune în mişcare gândirea producătoare de himere. În acest volum, Ion Mureşan seamănă izbitor cu o Alice în Ţara Minunilor şi în Ţara Oglinzii: oamenii se micşorează liliputan şi apoi îşi reiau dimensiunile fireşti, intrând într-o cameră magică (Aeroportul), vegetalele şi obiectele sunt dislocate şi încorporate unele în altele (Poem despre fericire), animatele şi inanimatele proliferează cvasi-ilimitat şi absurd (Rotterdam), poetul suferă metamorfoze groteşti, dispersive, în Poem (bolnav), stă în oglindă ca într-un autobuz, dedublat (Poem autobuz), este chinuit de dileme identitare: „Doamne,/ Aici în oglindă/ A cui reflectare sunt eu?” (Poem, la oglindă), se întâlneşte cu morţi, de exemplu, cu Gheorghe Iova (Ioan Es. Pop îmi trimite…) etc. Un alt mecanism poetic generativ este analogia, din care iese un cortegiu de imagini ingenioase (exersat în onirico-fantasticul Poem rău). Un Poem de dragoste parcă discursivizează pictura lui Magritte cu bărbatul care ţine o umbrelă-femeie în rochie roşie, apoi finalul o coteşte spre o levitaţie chagalliană. Aceste poeme în siaj suprarealist, în ciuda aerului neliniştitor (sau, câteodată, de-a dreptul terifiant) care le bântuie, au, de multe ori, neaşteptate dâre parodice.

Mai apropiate de tragicul neoexpresionist sunt câteva bucăţi care tematizează degradarea fiinţei („De atâta ploaie,/ trupul meu se surpă./ Acum a ajuns o grămadă de moloz” – Poem ploaie) sau criza creaţiei, amintind de sfârtecarea orfică din Izgonirea din poezie. Poetul se prezintă, cu o cruzime de clinician, ca un alienat, fiindcă nu mai are acces la capul orfico-liric scindat: „Zadarnic îl iau în palme şi îl întorc atunci roată-roată, ca pe un ou, că nu-i găsesc nicio fisură. E perfect închis. E ca un seif căruia i-am uitat demult cifrul, în care nu mai pot intra şi nu mai ştiu nimic din ce am depozitat în el. Iar pe coala de hârtie albă din faţa mea a mai rămas doar cea mai mică dintre furnici, cât să închipuie la capătul acestui poem un punct” (Copilul cu două capete). Drama, reduplicată din Izgonirea din poezie („La masa mea de lucru şade nebunia. Îşi ridică ochii galbeni dintre poemele mele”), cu ecouri intertextuale din Scrisoarea IV a lui Eminescu şi Elegia a zecea a lui Nichita Stănescu, primeşte, în ultimul poem al volumului, o calmare în voluptatea somnului şi a uitării, într-o reprezentare paradisiacă heterotopică (spaţiu bucolic şi decor de salon), sub umbra ca un linţoliu a Melancoliei eminesciene: „Pe celălalt deal, eu dorm în iarbă, între pruni./ Capul meu adormit odihneşte pe o perniţă albă./ Sub perniţă am un cuţit şi o secure,/ astfel că, dormind, bănuiesc că am înnebunit.// Somnul meu e în jurul meu ca un gard de sârmă ghimpată,/ astfel că nici un animal şi nici un om nu intră în somnul meu./ (…)/ Totul este frumos în toate./ (…)/ Se înserează. Soarele e roşu./ Umbra cuiva, nu ştiu a cui, mi se aşază ca o dantelă/ pe faţă./ Şi e atât de frumos de parcă-am murit de mult” (Şi e atât de frumos).

Şi e atât de frumos să citeşti Introducere în poezie, care se integrează organic în restrânsa, dar atât de valoroasa operă poetică a autorului Poemului care nu poate fi înţeles. Ion Mureşan, un poet contemporan iconic pentru lirismul vizionar, care pare că vorbeşte deja din propria postumitate, se înscrie original, însă nu ireverenţios, în tradiţia marii poezii româneşti.

Nr. 08 / 2023
Cărţi primite la redacţie

In memoriam Virgil Stanciu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cunoaştere fără învăţătură
de Gabriel Coşoveanu

Fleur de Guinée
de Cătălin Pavel

Motăneasca însoţire

Solitar de duminică (3)
de Gheorghe Grigurcu

Concursuri şi crime bolşevice
de Nicolae Prelipceanu

Această carte este, deci, o triplă biografie încrucişat㠖 Charles, Camilla şi Diana –, care nu a mai existat până acum
de Jean Des Cars

Despre Paris şi restul lumii (cu multe scene româneşti)
de Mihai Ghiţulescu

Rockul, o plăcere vampirică
de Dumitru Ungureanu

Dincolo de rama tabloului
de Gela Enea

Exilul literar românesc, între popularizare şi cercetarea propriu-zisă
de Silviu Gongonea

Spinoasa problemă a kitschului: „disjuncţii culturale” şi repere critice
de Gabriel Nedelea

Dantela poeziei vizionare
de Gabriela Gheorghişor

Anul Monica Lovinescu – Marea Doamnă a Exilului Românesc
de Cristian Pătrăşconiu

Dacă acest Duh al lui Dumnezeu ar funcţiona şi ar fi pus la locul care i se cuvine, între oameni nu ar mai exista războaie
de Marian Zidaru

Circul, o lume în oraş
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Un poet eclectic: Julien Caragea
de Florian Copcea

Un demers necesar pentru întregirea culturii române
de Mihaela Albu

Adevărul în doi al ambiguităţii iubirii
de Ilona Duţă

Un debut ca o lebădă
de Daniela Micu

Poezie
de Liviu Georgescu

FITS 2023: miracol, teatru şi dans în vremea războiului
de Daniela Firescu

Magia poveştii
de Viorica Gligor

Un vârtej existenţial – singurătatea senectuţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Clara citeşte Proust
de Stéphane Carlier

Inferno 2.0
de Erwin Kessler

© 2007 Revista Ramuri